O școală, o poveste, un destin

Prof. Andreescu Sorin

„Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”

Spiru Haret

Paginile următoare vă propun o scurtă incursiune în timp, prin care încercăm o creionare a istoricului actualei Școli Gimnaziale nr. 165, dar și a zonei adiacente. Se vor urmări câteva repere: oameni și întâmplări care au marcat locul, sedii astăzi dispărute sau reamenajate, narațiuni din cotidianul zonei, dar și altele, pe care memoria colectivă le păstrează. Nu se dorește a fi o sumară schiță de monografie a școlii, ci mai degrabă o invitație la cunoașterea trecutului său și, de aici, la înțelegerea unei evoluții ale cărei rezultate se văd astăzi.
La începutul secolului XX, zona de la intersecția șoselelor Olteniței și Giurgiului făcea parte din satul Șerban Vodă. Deoarece au putut fi achiziționate terenuri în rate și la prețuri mici, s-a creat un context favorabil stabilirii în zonă a unui număr mare de familii cu venituri modeste. Au apărut case construite din chirpici sau lemn cu pământ lipit, asemănătoare celor din gospodăriile rurale. Majoritatea erau lipsite de apă curentă, iar străzile deveneau impracticabile în perioadele ploioase. Lipsa unui sistem de canalizare genera periodic inundații care afectau gospodăriile.
În perioada premergătoare Primului Război Mondial, datorită extinderii rapide, zona Șerban Vodă a fost declarată comună suburbană. A fost construită o primărie pe Șoseaua Giurgiului, iar în arhivele școlii s-au păstrat documente din perioada în care unitatea de învățământ era cunoscută sub denumirea „Școala Progresu din Comuna Șerban Vodă, plasa Vidra, județul Ilfov” – an școlar 1917–1918.
Primul sediu al școlii, aflat pe strada Odei nr. 12, a fost, cel mai probabil, edificat ca urmare a aplicării Legii învățământului din 1898, sub ministeriatul lui Spiru Haret. Legea a modernizat învățământul primar din Regatul României. Deși nu s-au păstrat acte mai vechi de 1917–1918, lipsa altor unități școlare în zonă susține ipoteza unei înființări anterioare.
Școala Progresu era mică, având doar 60 de elevi înscriși în clasele I–IV în anul școlar 1917–1918. Primul director cunoscut, conform semnăturii de pe foile matricole, era M. Dămbeanu. Evaluarea elevilor era riguroasă: existau repetenți chiar și în clasele mici, iar mediile de 2 sau 3 erau frecvente inclusiv la religie sau desen.
Exemplul elevei Petre Ivan Maria, care a repetat clasa I, dar nu apare în catalogul anului următor, sugerează un posibil abandon școlar. Contextul dificil al războiului, în care sudul țării era ocupat, explică această realitate dură.
La nivel politic, în perioada 1917–1919 s-au succedat miniștri importanți la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice: I.G. Duca, Matei Cantacuzino, Simion Mehedinți și Petru Poni. Deși valoroși, niciunul nu a avut impactul reformator al lui Spiru Haret, care a reușit să dinamizeze învățământul rural.
Din perioada interbelică s-au păstrat puține cataloage. În anul școlar 1932–1933, din 65 de elevi înscriși în clasa I, doar 32 au promovat. Promovabilitatea era de doar 50%, iar abandonul era ridicat.
Materiile studiate în anii ’20 erau variate: de la scriere, citire, matematici și religie, până la desen, cânt, lucrări manuale, agricultură și exerciții corporale.
În anii ’30, odată cu dezvoltarea zonei, numărul elevilor a crescut la 250–300. Totuși, rata abandonului și a repetenției a rămas ridicată, mulți copii fiind nevoiți să muncească pentru a-și ajuta familiile.
Școala este menționată în documente din această perioadă ca „Școala primară mixtă nr. 1, Progresu, comuna Șerban Vodă”. Comuna își pierde identitatea juridică odată cu includerea în orașul București.
În anul școlar 1938–1939 se introduc noi rubrici în registrul matricol: stare socială, condiții de locuire, examen medical și profil psihologic. Din păcate, majoritatea datelor nu au fost completate, cu excepția rubricii privind ocupația părinților – în general agricultori sau căruțași.
Anul 1939 marchează sfârșitul perioadei de pace. Regimul comunist ce urmează va pune accent pe alfabetizare și școlarizare, construindu-se noi școli, iar educația devenind obligatorie.
În anii ’40 se construiește un nou sediu pe strada Perșani nr. 2, folosit pentru clasele primare până în 1985. Industrializarea forțată și apariția blocurilor în zona Berceni au dus la creșterea numărului de elevi și la nevoia de noi unități școlare.
În 1967 se inaugurează actualul sediu al Școlii Gimnaziale Nr. 165, pe strada Slătioara nr. 8. Ulterior, școala s-a extins cu un al doilea corp și o sală de sport în 1981.
Rezultatele au confirmat eforturile: atât în perioada comunistă, cât și după 1989, mulți elevi ai școlii au fost admiși la licee de prestigiu și au obținut premii la olimpiade și concursuri.